Har și lege

Pe lângă privilegiul răscumpărării afirmat clar în preambulul legământului de la Sinai, este prezentat și cadrul legământului în care omul este făcut responsabil, nu ca să inițieze legământul sau răscumpărarea, ci ca să răspundă cu ascultare harului răscumpărător pe care Dumnezeu li l-a arătat deja:

„Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel’” (Ex. 19:5-6).

Relația dintre fapte și har

Termenul „acum” (ve’atah) este folosită specific pentru a trage o concluzie, de obicei o deducție practică din ceva ce a fost afirmat anterior. „Prioritatea acțiunii de har a lui Dumnezeu față de poporul ales a fost clarificată; ea stă ca fundament pentru tot ce urmează.”^[1] „Raționamentul din spatele afirmației lui Dumnezeu este că Israel a beneficiat de legământul Avraamic, iar acum, ca o concluzie practică a primirii acestui beneficiu, Israel trebuie să se supună lui Dumnezeu.”^[2] Altfel spus „supunerea față de porunci este o preocupare care crește dintr-o relație deja stabilită de Dumnezeu.”^[3] Este evident că „etica biblică trebuie privită ca răspuns la răscumpărarea biblică. Orice alt fundament duce la mândrie, legalism și disperare.”^[4] Acest legătură sfântă dintre răscumpărare și ascultare nu este cu nimic diferită de învățătura Noului Testament unde observăm „această paradigmă a supunerii, motivată de dragoste, ca răspuns la eliberarea divină din robie” (Ioan 14:15; 15:10).^[5]

Dumnezeu le dă o perspectivă de ansamblu asupra istoriei lor ca popor. El îmbină trecutul lui Israel (v.3-4) cu viitorul lui (v.5-6). Această istorie cuprinde atât har cât și fapte. Întâi Dumnezeu vorbește despre Sine și lucrarea răscumpărătoare și apoi despre responsabilitatea lor în cadrul legământului deja stabilit. Nu trebuie să alegem între ele. Atât ordinea cronologică și logică este crucială cât și relația dintre ele. Răscumpărarea este originea, începutul și baza faptelor. Nu există niciun punct unde se termină harul și încep faptele. Acestea nu se pot amesteca. Întotdeauna harul furnizează puterea, priceperea și pulsul faptelor. Faptele cresc în solul harului.

Chemarea la ascultare a lui Israel nu trebuie să ne facă „să credem că Dumnezeu, prin aceste cuvinte, îi cerea lui Israel să îndeplinească supunere perfectă în toate părțile și toate nivelele, ca o condiție a legământului” pentru că în acest caz „propunerea legământului ar fi fost inutilă și un blestem inevitabil” spunea Witsius. Deși omul încă este dator să îndeplinească sfințenia în mod perfect, totuși, având în vedere legământul harului, care are printre alte beneficii și iertarea păcatelor, Dumnezeu îi cheamă ca să păzească poruncile cu sinceritate a inimii și să se ridice din căderile lor printr-o pocăință înnoită.^[6]

Calea legământului

Cadrul legământului este afirmat deslușit în acest pasaj. Expresiile „dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu” (v.5) arată legătura dintre legi și legământ, dintre cadrul legământului și cerințele legământului. Nu există legământ fără limite clare. De aceea, Dumnezeu arată care trebuie să fie responsabilitățile lor în cadrul legământului. Acestea sunt exprimate prin regula vieții arătată în lege, a cărei esență este dragostea. Legământul arată și tipul de relație pe care Dumnezeu Îl are cu Israel. Dumnezeu se află în relație cu toți oamenii, însă legământul arată spre o relație specială născută din răscumpărare.

„Întreaga lege, pe care legământul harului de la Muntele Sinai a luat-o în slujbă, a fost intenționată să-l îndemne pe Israel să ‘umble’ în calea legământului. Este doar o explicație a acelei afirmații adresate lui Avraam: ‘Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană’ (Gen. 17:1).”^[7] Legământul cu Avraam nu a fost abrogat, ci mai degrabă extins și aplicat într-un context unic specific. Astfel, legea nu este o abatere de la legământul harului, ci este mai degrabă „o clarificarea a principiilor deja prezente” în el.^[8]

„Acești termeni nu sunt realizați prin acord comun: ci sunt dictați doar de către suveranul divin, și de aceea este legământul Lui.”^[9] A ne imagina legământul mozaic ca un legământ în care Dumnezeu și omul stau pe același nivel este greșit. Dumnezeu inițiază legământul, El impune termenii legământului și tot El inaugurează legământul. Pentru acest motiv Calvin credea că „este sigur că acest legământ al cărui slujitor și păstrător a fost Avraam, este repetat descendenților săi prin mijlocirea lui Moise.”^[10] Legământul Avraamic era inviolabil și etern, dar „el a fost neglijat în trecerea timpului, și datorită neglijenței oamenilor, a fost nevoie ca să fie reînnoit.”^[11]

Încheierea legământului este în legătură cu oficiul preoțesc național, oficiu despre care voi vorbi pe larg: „dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi” (v.5-6). „Deși legământul poate formaliza aducerea unei părți sub stăpânirea alteia, poate include și autorizarea pentru îndeplinirea unui oficiu de către partea subordonată.”^[12] În acest pasaj „nu există nicio sugestie că prin supunere israeliții vor deveni poporul lui Dumnezeu; ci, mai degrabă, că supunându-se glasului lui Iehova vor fi împuterniciți să-și îndeplinească rolul unic pe care El li l-a pregătit pentru ei ca poporul al Lui.”^[13]

În cadrul legământului existau beneficii și privilegii de care se puteau bucura doar în contextul ascultării.^[14] Condițiile din acest verset nu au de-a face cu poziția în legământ, ci cu savurarea beneficiilor legământului. Statutul în legământ este oferit de Dumnezeu, însă experimentarea legământului are loc prin supunere. Aici nu este vorba despre o tranzacție făcută între două părți, ci mai degrabă cu „răspunsul plin de recunoștință față de ceea ce Dumnezeu a decis și realizat în mod unilateral.”^[15]

Identitate și misiune

În secțiunea aceasta este îmbinată într-o serie de expresii atât identitatea lui Israel, cine este el, cât și misiunea lui Israel, altfel spus, ce trebuie să facă el. „Dumnezeu dă aceste nume lui Israel pentru a descrie cine este și cum trebuie să funcționeze.”^[16] Pentru început trebuie înțeles că „legământul mozaic a fost în mod primar național în orientarea lui, având de-a face cu Israel ca societate.”^[17] Misiunea exprimată prin „promisiunea condițională viza națiunea ca întreagă comunitate” nu un individ în mod particular și specific.^[18]

Fretheim exprimă bine relația dintre identitate și misiune: „Israel era însărcinat să fie poporul lui Dumnezeu pentru întregul pământul care este al lui Dumnezeu.”^[19] El „trebuia să se supună legii, nu de dragul ei, ci de dragul lumii. Este o metodă prin care voia lui Dumnezeu se mișcă spre realizare în întreg pământul.”^[20] Tot ce urmează de acum înainte arată ce presupune relația cu Dumnezeu, cu alte cuvinte, „ce înseamnă să fii poporul răscumpărat al lui Dumnezeu în lume.”^[21]

Scopul lui Dumnezeu afirmat chiar la începutul evenimentului Sinai arată acest eveniment nu a fost de republicare a legământului faptelor, ci o continuare a legământului Avraamic, dar într-o etapă istorică distinctă unde funcția preoțească a evreilor devine mai clară, mai bine conturată și ridicată într-o zonă mai publică decât până acum. Dacă Dumnezeu intenționa ca Israel să intre într-un legământ al faptelor pentru a-și câștiga în acest fel neprihănirea atunci El ar fi comunicat acest lucru, nicidecum doar niște funcții ale unui popor care este deja răscumpărat.

---

^[1] Terence E. Fretheim, Exodus, 210.

^[2] Stephen G. Myers, God to Us, 188.

^[3] Terence E. Fretheim, Exodus, 210.

^[4] Cristopher J.H. Wright, Misiunea lui Dumnezeu, 399.

^[5] T. Desmond Alexander, Exodus, 584.

^[6] Herman Witsius, The Economy of the Covenants, 181.

^[7] Herman Bavinck, Reformed Dogmatics, Vol. 3 (Grand Rapids: Baker Academic, 2006), 222

^[8] Stephen G. Myers, God to Us, 189.

^[9] T. Desmond Alexander, Exodus, 400.

^[10] Calvins’s Commentaries, Vol.2, 312.

^[11] Calvins’s Commentaries, Vol.2, 313.

^[12] Joel R. Beeke & Paul M. Smiley, Reformed Systematic Theology, 270.

^[13] T. Desmond Alexander, Exodus, 584.

^[14] J. Alec Motyer, The Message of Exodus (Downers Grove: InterVarsity Press, 2005), 188.

^[15] J. Alec Motyer, The Message of Exodus, 191.

^[16] G. K. Beale, A New Testament Biblical Theology, 741.

^[17] Joel R. Beeke & Paul M. Smiley, Reformed Systematic Theology, 628.

^[18] Joel R. Beeke & Paul M. Smiley, Reformed Systematic Theology, 625.

^[19] Terence E. Fretheim, Exodus, 212.

^[20] Terence E. Fretheim, Exodus, 213.

^[21] Terence E. Fretheim, Exodus, 213.