Restaurarea umanității prin Hristos, de la întrupare până la întronare
În teologia evanghelică populară există un accent, fără doar și poate, asupra aspectului legal al mântuirii, care se referă la iertarea de păcate și justificare, și apoi asupra celui experiențial care are de-a face fie cu sfințirea, fie cu părtășia cu Dumnezeu.
Dar senzația mea este că nu este deloc comun să se vorbească despre implicațiile totale ale întrupării lui Hristos asupra omului. La ce mă refer mai exact? Prin unirea cu Hristos, tot ce Hristos a făcut pe pământ, de la naștere și până la întronare, inclusiv, a făcut ca om și pentru om, iar prin aceasta nu pun în vreun fel în opoziție cele două naturi ale lui Hristos.
Altfel spus, cu ce te ajută pe tine că Hristos a luptat împotriva diavolului și a biruit, că a învățat să asculte până la moarte, ca a împlinit perfect legea lui Dumnezeu, că și-a asumat trupul nostru muritor, că a suferit etc? Implicațiile practice sunt enorme.
Un citat fascinant din sumarizează poziția lui Calvin pe acest subiect:
Este mai sigur să luăm poziţia lui Calvin (Instituţii 2.16.5) că Hristos ne-a reconciliat cu Dumnezeu şi a asigurat dreptatea noastră prin „întreg cursul ascultării Lui.” Căci, continuă el, „Din momentul în care a îmbrăcat persoana unui slujitor, El a început să plătească preţul al eliberării pentru răscumpărarea noastră.” Întreaga Lui viaţă a fost un act al ispăşirii.
Pentru cei care împing și limitează răscumpărarea doar în actul morții lui Hristos, o astfel de poziție pare absurdă. Desigur, eu cred că ea este Scripturală, însă chiar și din punct de vedere istoric, ea nu vine de la Calvin, ci își are vechimea în primii scriitori bisericești.
Dar subiectul este mai specific - ce a făcut Hristos în întruparea Sa pentru noi, nu doar în moartea Sa? Întrebarea presupune întruparea lui Hristos și, în consecință, asumarea umanității noastre. Voi explica cu câteva citate din Atanasie această poziție:
Conceperea de la Duhul Sfânt
Faptul că Isus a fost zămislit de la Duhul Sfânt presupune că Isus nu a moștenit corupția și stricăciunea naturii umane. Dar nu doar atât, Isus a curățit în acest fel, prin întrupare, corupția naturii umane. Acest lucru, desigur, nu este transferat automat asupra tuturor oamenilor - o asemenea idee este complet absurdă. Dar curățarea naturii umane are un impact direct escatologic asupra naturii noastre umane în mod particular.
Astfel, când Fecioara Îl năștea, El nu pătimea, nici nu Se întina de trup, ci mai degrabă și sfințea trupul. […] Cu mult mai vârtos Preasfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, care e și Făcătorul și Domnul soarelui, făcându-Se cunoscut în trup, nu Se întina, ci mai degrabă, nestricăcios fiind și trupul Lui muritor făcându-se, îl făcea viu și-l curăța pe acesta. (p.165)
Întruparea ca templu
Când Domnul Isus S-a întrupat El S-a făcut sălaș al Dumnezeirii și „Dumnezeu era în El împăcând lumea cu Sine.” El era Emanuel - „Dumnezeu este cu noi.” Cuvântul care era Dumnezeu S-a făcut trup și a locuit printre noi. Dar trupul pe care El l-a luat a fost trupul nostru și astfel trupul oamenilor a fost făcut Templu prin întruparea Sa:
Că Domnul, chiar când a venit în trup omenesc și a fost numit isus, a fost adorat și crezut a fi Fiul lui Dumnezeu, și că prin El Tatăl a fost cunoscut, arată, așa cum s-a spus, că nu Cuvântul, considerat ca Cuvânt, a primit acest har atât de mare, ci noi. Căci din cauza relației noastre cu Trupul Lui și noi am devenit templul lui Dumnezeu și, în consecință, suntem făcuți fii ai lui Dumnezeu, astfel încât chiar în noi Domnul este acum adorat, iar cei care privesc declară, după cum spune Apostolul, că Dumnezeu este cu adevărat în ei. (p.307, retradus)
Botezarea la Iordan
Când Isus a fost botezat la Iordan, El nu s-a botezat pentru că avea nevoie de acel botez, deoarece acela arăta spre păcatul omului și era legat de mărturisirea propriilor păcate. În mod voluntar și conștient Isus e botează în locul oamenilor, pentru a simboliza luarea păcatului acestora și asumarea păcatului îi întregime. Din nou Atanasie:
Căci spălându-Se Domnul ca om în Iordan, noi eram cei ce ne spălam întru El și de către El. Și primind El Duhul, noi eram cei ce ne făceam primitori ai Duhului de la El. (p.315)
Pogorârea Duhului la Iordan
Fără doar și poate doctrina Sfintei Treimi învață că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt într-o comuniune eternă neîntreruptă de nedescris. Dar când Hristos S-a întrupat Scriptura ne spune că peste El a coborât Duhul Sfânt. Însă, dacă Hristos era Dumnezeu, de ce avea El nevoie să primească Duhul? Desigur că această coborâre are de-a face cu natura umană:
Iar dacă Se sfințește Însuși pe Sine pentru noi, și aceasta o face pentru că S-a făcut om, e vădit că și pogorârea Duhului peste El în Iordan s-a făcut peste noi, pentru că El purta trupul nostru. […] Și primind El Duhul, noi eram cei ce ne făceam primitori ai Duhului de la El. (p.315)
Înfrângerea diavolului în pustie
Când diavolul vine în pustie la Hristos, pentru unii toată scena pare o scamatorie, pentru că, zic ei, ce putere aveau ispitele dacă El era Dumnezeu? Dar ei greșesc pentru că hulesc inconștienți realitatea istorică a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi ispitit de diavolul, însă acolo Hristos a biruit pe diavolul în umanitatea pe care o împărtășește și nouă: